Observ cu tristete cum obiceiuri care aveau un sens demult, de la facerea lumii, intr-o lume in comuniune stransa cu natura, par a deveni derizorii, chiar fara sens, in lumea oraseanului.
Incercam sa pastram traditii si obiceiuri, in virtutea inertiei, pentru ca asa faceau, mama,tata, bunicii, urmasii nostri, chiar si cei care s-au stramutat de la tara la oras, dar carora le-am pierdut adevaratul sens. Facem asa sau altfel pentru ca asa face toata lumea dar nu ne punem intrebarea daca ceea ce facem are o semnificatie pentru noi, cei care suntem creatorii acelor procese. E ca un copy-paste asistat de calculator, acesta fiind de data asta chiar viata noastra in care imprumutam de pe "site-ul" vecinului sau al rudelor , pentru ca asa fac ei si pentru ca " asa se face".
Am participat de curand la un eveniment mai mult sau mai putin religios si studiam persoanele prezente si ma intrebam de ce sunt acolo, de ce fac ceea ce fac, de ce iau totul mecanic, ce semnificatie are totul pentru ele. Sincer, nu stiu. M-am intrebat chiar daca eu as dori sa mi se faca si mie la fel cand voi fi Dincolo, candva, sau daca voi prefera sa fiu doar cenusa, azvarlita peste munte sau mare. M-am intrebat daca altii vor avea nevoie de un loc unde sa ma planga, desi nu asta mi-as dori, sau vor prefera sa se bucure ca am existat doar prin a-si aminti trecerea mea prin lume, din poze, din povesti si trairi. Conteaza oare daca lasi sau nu un nume inscriptionat pe o cruce, un stalp, undeva?
Omul are nevoie sa simta legatura cu antecesorii, e normal, e ca un lant ADN care se duce in sus, spre viitor. Ideea e cum pastram aceasta legatura. Iar de aici, putem in functie de religie, sa cautam diferentele. Eu una nu ma incumet sa discut despre asa ceva, dar voi incerca sa ma documentez la un moment dat, macar de curiozitate.
Un comentariu:
Nu vad nici eu in multe felii din "ritualurile" de azi un rost.
Si n-as fi vazut nici macar o legatura daca...
Daca nu as fi fost adusa intr-un astfel de joc al vietii incat, intr-un ritual simplu, extrem de simplu, am primit in dar o veriga din lantul care ne uneste cu strabunii de cine stie cand. Cred ca de cand s-a descoperit focul, si folosirea lui. Am fost pur si simplu propulsata in imaginea in care, in jurul cercului in care eram, cu oamni ca si mine, "din ziua de azi", am vazut - cu ochii aia launtrici - cercuri-cercuri de barbati si femei, din timpuri diferite, imbracati diferit, in jurul nostru, in jurul focului. Legatura aia de "sange sufletesc" a fost stabilita asa de clar si de puternic, incat m-am clatinat si imi tremura tot corpul. Si acum, cand scriu, ma trec fiori... O stare nemaiintalnita, coplesitoare, care te inalta suuuus si te aduce apoi foaaaarte pe pamant. Dar totul, repet, simplu, cu atingerea palmelor celei care a atins palmele celui care... si tot asa. Si, da, si cu transmiterea unei puteri venite de la acei strabuni, adunata in punguta lor de vindecatori.
Poveste adevarata. Ma stiu legata de ei ca de o familie uriasa si puternica ce ma sutine si care imi spune sa fac asa cum imi spune inima... Foarte simplu.
Trimiteți un comentariu