Povestea iepurelui

Iepurasul se uita trist pe fereastra.Plouaaaaa si parca nu se mai oprea.

"Oare sa fi uitat cineva vreun robinet deschis deasupra norilor?", se intreba el.

"Ce-am sa fac azi toata ziua in casa?Gradina e inundata de apa si autobuzul scolii nu mai poate trece sa ma ia si pe mine iar eu nu indraznesc sa ies in ploaie sa-mi ud codita alba si pufoasa!"

Iepurasul era unul special, alb si pufos, ca un bulgare de zapada.

Se mai uita inca o data pe fereastra proptindu-si capul in labute si oftand adanc.

"Oare ce fac ceilalti copii azi la scoala?Oare deseneaza, picteaza?", isi spuse el gandindu-se ca tare mult i-ar fi placut sa faca si el asa ceva acum, mai ales ca pictura se numara printre lucrurile care ii placeau.

"Hei", isi aminti el, "dar am si eu vopsele acasa asa ca pot sa pictez,nu?"

"Si poate ca am sa pictez chiar ploaia!"

Fugi vesel de la fereastra in camera lui, isi scoase din dulap hartie si vopsele si pensule si duse totul pe masa din bucatarie.Numai ca de acolo nu putea sa vada prea bine ploaia asa ca isi muta lucrurile pe un scaunel pe care-l trase aproape de usa mare de sticla care dadea spre gradina.

Se apuca sa picteze , un ochi spre usa de sticla, unul catre foaia de hartie si acuarele.

O rafala puternica facu ca geamul din bucatarie care nu era bine inchis sa se deschida si un miros puternic de pamant reavan si de morcovi proaspeti de gradina si de salata verde si frageda ii gadila iepurasului narile.Ramase ca vrajit, scapa pensula din mana, fugi sa-si ia cizmulitele de cauciuc si pelerina de ploaie si o zbughi afara sub stropii de ploaie.

"Yuhuuuuuuu!!!", striga el, "uneori ploaia poate sa fie de-a dreptul minunata!"

"Mai ales atunci cand imi umple narile cu miros de primavara!!!"

Si alerga vesel prin gradina nepasandu-i absolut deloc de blanita lui alba si pufoasa ca un bulgare de zapada.

Casa copilariei

Casa copilariei sa fie oare casa de care te leaga cele mai multe amintiri sau cele mai puternice?

Am crescut in mai multe locuri, dar cel mai adanc in amintiri e casa in care stateau bunicii dinspre mama.

Era un apartament la bloc, cu trei camere, destul de spatios, intr-un cartier bucurestean linistit, cu spatiu mare de joaca in fata blocului.

Bunicii se mutasera acolo cand mama mea avea 15 ani si au locuit acolo pana au murit. Umblasera si ei din casa in casa pana sa-si gaseasca locul asta al lor unde se simteau linistiti si in siguranta, unde isi creasera o lume frumoasa, inconjurati de lucruri pe care le iubeau.

Primele mele amintiri sunt legate de aceasta casa, primele prietenii si chiar si primele iubiri.

Oriunde ma mutam cu parintii si cu cele 2 surori ale mele, casa bunicilor ramanea locul unde aveam cei mai buni prieteni si unde ma simteam in largul meu.

Duminicile le petreceam mai mereu la bunici, facea mamaia pui la capac cu mujdei de usturoi de ne lasa gura apa....Doamne, ce bun mai era!!Parca-i simt si acum gustul....

Uneori se apuca mamaia sa faca placinta cu cartofi ca-n Ardeal de pe unde era ea si care era o nebunie cu o cana de lapte alaturi....

In dormitorul mare care fusese al mamei pe vremea cand era inca la mama fata, eu si surorile mele ne jucam adeseori cu diverse cuburi si alte jocuri de construit, cu masinute pe strazi imaginare....

Bradul de Craciun se facea intotdeauna tot aici poate pentru ca era mai mult spatiu si tot aici exista in sifonierul bunicii o coada de vulpe impaiata cu care ma speria uneori unchiul meu ca sa nu mai fac tot felul de nebunii.

Afara, in fata blocului, puneam in scena cele mai frumoase spectacole, cu cantece si dansuri pentru tot cartierul...

Uneori ne scoteam cate un presulet, papusile, tigaile, canutele si ce mai aveam important pentru noi si ne faceam o gospodarie in toata regula cu celelalte doua bune prietene...ne improvizasem chiar un pat adevarat din niste arcuri de somiera gasite aruncate de cineva in spatele ghenei de gunoi!

Intr-o toamna am muncit ca disperatele sa ne facem un labirint printre frunzele cazute din copacii din parculet...

In noptile de vara ne jucam de-a v-ati ascunselea si ne intindeam in iarba deasa ferite de intuneri ca sa nu fim gasite...

......................................................................................................................................................................

Acum acea casa nu mai e...e a altcuiva...dar amintirile mi-au ramas in suflet si mereu or sa fie acolo , ca un refugiu la care sa ma intorc oridecateori mi se face dor de copilarie!

Am avut un prieten candva si nu mai stiu nimic de el...

Am avut un prieten care a fost langa mine exact atunci cand aveam nevoie de un suflet care sa ma inteleaga si sa ma accepte cu minusurile si plusurile mele, cu slabiciunile pe care doream sa nu le dezvalui tuturor dar pe care am avut curajul sa i le arat lui.

Am avut un prieten care mi-a fost alaturi si care s-a imbolnavit...radeam mult amandoi, vorbeam mult, ne si vazusem doar in poze si un pic pe internet pentru ca eram doar prieteni la distanta mare, fizic, dar aproape in suflete.

Am avut un prieten cu un suflet chinui de intrebarile vietii, supus greselii si iubirii si mai ales suferintei.

Aidoma pictorului Stefan Luchian, ajunsese sa picteze icoanele lui dragi cu pensula legata de mana pentru ca degetele lui erau mult prea bolnave ca sa-l mai asculte.

Am avut un prieten care nu-si dorea decat sa fie fericit, sa aiba o familie si sa-i ofere ceva fetitei lui.

Am avut un prieten , un suflet-pereche, acele suflete care raman doar pentru putin timp alaturi de noi pe drumul vietii.

Am avut un prieten candva si nu mai stiu nimic de el de atata timp si-mi este atat de dor!

Ma intrebam daunazi de unde starea asta de buimaceala confuza, de vid mental si de tristete bacoviana...iar azi mi-am reamintit, citind un articol pe un site de astrologie , ca biata planeta Mercur e in mers aparent retrograd.....deci...iaca!
"Perioada cand Mercur retrogradeaza este caracterizata ca una in care mentalul ne poate juca feste, el fiind bruiat si mult mai interiorizat."
"... sunt favorizate studiile individuale precum si activitatile care presupun re-analiza, re-facerea sau re-gandirea unor lucruri din viata dvs."
Pai deja am senzatia ca ma napadesc tot felul de ganduri si de amintiri, imi vin in minte lucruri la care nu m-am mai gandit de mult, asa, dintr-o data.

Povesti

N-am mai citit de mult timp povesti, cred ca din copilarie. Imi amintesc si acum cat de mult ne bucuram, eu si surorile mele, de cartile pe care le primeam de la mama sau de la tata sau de la Mosu', numai sa fie! Si cu cata evlavie, as putea spune, ne cufundam in lumea lor!

Exista undeva in cartier un microbuz, o biblioteca ambulanta, pe 4 roti, care ajungea periodic, mai exact o data pe saptamana, pe o strada foarte aproape de casa noastra. Eram fascinata de vizitele acolo, as fi ramas cu orele sa rasfoiesc cartile acelea.

Mai tarziu, cand ne-am mutat ceva mai departe de acel lbloc, dar in acelasi cartier, si foarte aproape de casa bunicilor, am descoperit o alta biblioteca, la fel de plina cu minunate istorioare de tot felul. Si-acolo ne inchideam ca niste soricei in cautarea unei comori numai de noi stiuta.

Am ramas cu nostalgia aceasta, a povestilor si a cartilor de la biblioteca chiar si peste ani, si de fiecare data cand dau peste vreo carte din copilarie le spun surorilor mele: "Mai tii minte cand...?" si retraiesc cu inima acele clipe.

Lalele

In fiecare an, de ziua mea, primeam o multime de lalele. Tata, in mod special, imi daruia lalele dar eu ma cam saturasem de ele, mi se pareau niste flori cam insipide, doar culoarea era de ele, singurul mod de a se face remarcate, fara mirosul altor flori de primavara parca pareau aidoma unor papapdii ceva mai ...stilate.

Acum doua zile, am trecut pe langa o florarie din oras. Si ce sa vezi? Din multimea colorata de flori puse in vanzare, mi-au zambit niste lalele, de culoarea visinei putrede, rozalii ca un zambet inocent de copil, albe cum sunt ghioceii si unele galbene ca o raza de soare. M-am oprit sa le admir, eu , aia care nu mai suportam lalelele, si mi-au furat un zambet, si-am dorit ca o parte din ele sa fie ale mele mai ales ca erau si foarte ieftine.

Am plecat mai departe pentru ca aveam ceva de cumparat dar mi-am promis ca ma voi intoarce dupa ele. Numai ca atunci cand am revenit, nu mai erau decat cele albe si cele ca visina putreda.

Mi-as fi dorit unele galbene dar chiar si asa m-am bucurat pentru ca am putut sa iau cu mine o parte din ele, un buchet numai pentru mine, un buchet de lalele pe care inainte le cam dispretuiam.

M-am intrebat daca e de vina tara asta care ma face sa iubesc lucruri pe care nu puneam asa de mult pret sau poate doar faptul ca acele frumuseti existau in mine, recunoscute de mine, undeva, in adanc, dar care aveau nevoie de un Ceva care sa le scoata la suprafata iar acum era momentul pentru asa ceva.

Ramane de vazut care-i raspunsul corect...

Iar data viitoare, cand am sa mai trec pe langa ceva care-mi pare banal, care nu-mi face cu ochiul, am sa ma gandesc mai intai inainte sa judec acel ceva dupa aparente!

Creatie

Ma uit la Maia cat de minunata e lumea pentru ea cu fiecare noua zi, cum totul in jur devine un CEVA nou si interesant cu neexplorate posibilitati pana in clipa prezenta.
Ma uit la ea cum creste si ma minunez de natura si de ceea ce Dumnezeu a creat, atatea frumuseti existente in inocenta privire a unui copil, in zambetul lui larg.
Ma uit la ea cum incearca in fiecare zi ceva nou, cum mereu si mereu invata sa faca ceva, sa spuna un nou cuvant, in felul ei, stalcit, cum asa mica cum e ea are totusi suficienta ambitie sa reuseasca in micile ei incercari de a rupe o bucatica de hartie sau de a desface hartia si apoi coaja moale de ceara a unui Babybel, branzica pentru copii.
Ma minunez cata hotarare poate sa fie uneori in ceea ce-si doreste sa faca.
Ma minunez cat de fascinata e de cuvinte si de desene, "chiu, chiu", spune ea si-mi ia pixul din mana sau carioca si face semne circulare si in zig zag pe hartie.
Am senzatia uneori ca nu am cunoscut cu adevarat pana acum ce inseamna un copil si ce reprezinta el in lumea asta mare, parca de-abia acum , cu Maia, am vazut prin ochii ei ceea ce nu vazusem sau crezusem ca vad. Si vorba ceea, mi-au trecut multi copii prin mana, dar a avea propriul tau copil este cu totul diferit, inveti sa iubesti cu el si prin el, inveti sa te cunosti cu el si prin el, sa vezi lumea cu el si prin el.
Daca cineva m-ar intreba care este cel mai frumos lucru creat de mine vreodata, as spune fara sa ezit ca acela este chiar fetita mea, asa cum este ea acum , si sper sa pot sa spun acelasi lucru si peste zece ani, peste douazeci de ani Si sper sa am puterea sa o fac OM, sa o fac sa fie fericita in propria ei piele, unica Maia-G. S.!

Despre Venetia nordului

Amesterdam, amestec de rase, culori, moravuri, limbi, arhitectura veche si noua.
Am fost azi acolo si am incercat sa adulmec orasul, sa-l filtrez prin fiinta mea pentru a incerca sa-l inteleg. Timpul a fost prea scurt pentru un verdict final, am sa mai revin intr-o zi, poate mai catre vara cand zilele vor fi mai lungi, mai calde si mult mai permisive vizitatorilor care doresc sa vada mult in putin timp.
Am tot citit cum ca la olandezi casele sunt mici si ca sunt zgarciti cu spatiul lor, ca arata precum niste case de papusi, inghesuite pe o latura sau alta si cam asa e. Multe case din Amsterdam pareau a fi ca un sandwich care se intinde dinspre usa principala spre curtea interioara (daca exista), cu scari in zig zag si trepte inguste care sa salveze spatiul. Si pentru ca oamenii au nevoie de mobila, olandezii si-au pus cate un scripete deasupra fiecarei intrari tocmai pentru a cara in casele lor ceea ce nu intra pe usile ca de lift de bloc vechi din Romania. Am vazut exteriorul muzeului Rijks si mi-a placut...apoi vaporasele care te duc sa vezi orasul pe firul apei, atat de romantic si de "venetian", ca sa zic asa, iar casele pe apa mi s-au parut f pitoresti desi nu stiu cat sunt de confortabile la minus 7 grade.
Am ajuns chair si in cartierul rosu in drumul nostru spre nicaieri anume si am vazut femei de toate formele, culorile si marimile care ademenesc barbatii rataciti pe strazi in cautare de placeri.
Am vazut cafenele unde poti fuma marihuana, pline ochi, acadele cu canabis, tricouri cu mesaje fel de fel, "home fucking kills prostitution", tineri veniti intr-o mica aventura in orasul care arata ca un turn Babel.
Am vazut magazine fel de fel, unul in care se vindeau sute de sortimente de bere, daca nu chiar mii, si un mini-market haios...
Si ,mai ales, nu am vazut fff multe lucruri care meritau vazute...dar e un timp pentru toate!

Despre tata de ziua lui

Nu ma simt in stare sa scriu oricand ajung in fata laptopului sau cand, dupa o zi incarcata, am ceva timp doar pentru mine. Poate sunt prea obosita sau pur si simplu ideile mi-au zburat deja pe coclauri sau nu mai am chef sa zac in fata unui ecran impersonal. Si la urma urmei, pt cine scriu?Pt altii ?Pt mine insami?Uneori as vrea sa scriu lucruri mult prea personale ca sa le pot lasa dezgolite in vazul tuturor...Sa ma dezgolsec de cuvinte, prin cuvinte in fata tuturor si a nimanui caruia sa-i pese cu adevarat?
Azi ar fi fost ziua tatei. Ar fi facut 63 de ani.A murit cu aproape un an inainte sa se nasca fetita mea draga. Cred ca i-ar fi placut s-o cunoasca. Aflase cu vreo 3 luni inainte sa moara ca eram insarcinata, cu cealalta fetita care avea probleme de sanatate si care nu a apucat sa se nasca. Cand a inteles atunci ca voi avea un copil, a inceput sa planga si a zis ca nu crede ca va apuca sa-l vada...si nu a apucat pt ca fetita nu s-a mai nascut...si cred ca ceva a murit si-n sufletul lui atunci cand acel bebel a plecat la ingeri.
Din pacate nu a apucat sa afle ca urma sa am o alta micuta, sanatoasa...dar poate ca a vazut-o totusi de acolo, de sus...
Tata n-a mai apucat sa ma vada plecand catre alte tari, poate pe care nu apucase inca sa le vada...dar vreau sa cred ca este cumva langa mine si ca ma ocroteste si ca-mi ocroteste familia si mama si surorile si familiile lor.

Brugge, in Belgia

Miercuri, de Sfantul Ioan, am plecat in Brugge, in Belgia. Eram cam varza din cauza racelii si chiar am fost intrebata de sotiorul meu si de prietenul care ne ducea cu masina daca nu cumva doresc sa ne intoarcem acasa si am zis un Nu hotarat pentru ca nu m-as fi putut odihnii cu copilul patruland pe langa mine. Macar, daca plecam de acasa, aveam sansa sa casc si eu ochii la ceva. Si in final nu mi-a parut rau ca am facut-o. A fost o experienta f frumoasa, am vazut un oras, pardon, doar mica parte dintr-un oras minunat, decretat centru UNESCO, foarte bine conservat si cu niste minunatii arhitecturale din secolele XIII-XIV. Dovada: pozele de mai jos pentru delectat ochii curiosilor.