Vacanta la munte, ep 1

Mi-am dorit de anul trecut sa merg in Retezat, atat cat se poate.Vazusem o parte din zona de nord intr-o scurta vizita facuta unui prieten cazat acolo in concediu si-mi placuse mult. In plus, doream sa ajug la manastire la Prisplop.
Initial nu am gasit cazare in zona, am incercat sa ne schimbam itinerariul ca mai apoi, pe neasteptate, sa fim anuntati ca s-au gasit 2 camere libere pentru perioada ceruta de noi. Numai ca in partea de sud a masivului Retezat, in dreptul zonei vaii Jiului, mai exact in localitatea Campu lui Neag, la Pensiunea Retezat.
Am plecat miercuri dimineata, cu catel si purcel, catre munti.
Drumul a fost relativ lung dat fiind faptul ca in Romania, neexistand autostrazi, pierzi o gramada de timp pe drumuri nationale, cu schimbari de viteza, cu stat in fundul coloanei de masini, 2, 3, 4 sau mai multe, cu scaderi de viteza pentru ca asfaltul nu mai e si in urma lui au ramas doar gropi pe care e musai sa le eviti daca nu vrei sa-ti rupi masina in doua!
Am facut un popas in Horezu pentru a servi pranzul. Am cascat ochii la ceramica dintr-un magazin propunandu-ne sa ne cumparam ceva de acolo la intoarcerea acasa.
In Targu Jiu, pe centura orasului, temperatura crescuse pe la vreo 35 de grade pe la oara 13, in timp ce un nor mare si negru se revarsa fix in fata noastra, in Defileul Jiului. Imi tot spuneam ca poate poate nu vine ploaia chiar peste noi...
La intrarea in Bumbesti-Jiu si in defileu deja batea vantul tare iar temperatura scadea cate-un grad,cate-un grad, treptat..
Ploaia a venit brusc, navalnic, cu stropi mari peste noi. In scurt timp, in defileu, ploua pe rupte, cum ar zice englezul ,"It rains cats and dogs", iar stergatoarele nu mai faceau fata picaturillor uriase. Dupa vreo 30 de km, in dreptul manastirii Lainici, ploaia a incetat aproape total.
La iesirea din defileu am facut stanga spre Aninoasa, inainte de intrarea in Petrosani.
Am trecut pe rand prin fostele orase miniere Aninoasa, Vulcan, Lupeni, Uricani, apoi prin localitatea Valea de Brazi, oprindu-ne la Campu lui Neag.
Impresii initiale?
Avem o tara superba, privelisti de vis, puteam sa concuram cu sanse mari de castiga cu insasi Elvetia atat de cunoscuta.
Din pacate, orasele lasa muuuuuuult de dorit.
Intr-o zona in care generatii la rand nu au facut decat sa sfredeleasca maruntaiele muntelui, intr-o zona vitregita de valul dusmanos al comunistilor in primii lor ani la putere,au ramas dupa inchiderea multor mine, locurile de munca din zona, doar niste blocuri urate, ca niste ghetouri, parasite, triste, dezolante...asa arata Lupeniul...un oras al tristetii.
Am lasat in urma orasul-fantoma si ne-am continuat drumul.....Valea cu Brazi, Campu lui Neag.....muntii erau parca si mai aproape.
Pensiunea Retezat este mare ca intindere, cladirea curata, draguta, cu mobila frumoasa, cu o pastravarie proprie, cu paraias  care strabate pamantul, cu o piscina  in spatele cladirii, cu foisoare de lemn, loc de joaca pentru copii si multe altele. Frumos si, mai ales, muuuuuulta liniste in timpul saptamanii. Pentru ca week-end-urile sunt pline, lumea vine si pleaca, vine , pleaca, vine, pleaca.
voi reveni cu poze si alte amintiri.

9 noiembrie

9 noiembrie, 2 ani de la aventura catre un alt colt de lume, 2 ani de cand am vazut ca se poate si altfel, mai frumos, mai calm, mai usor sa traiesti, fara atat de multe framantari si griji zilnice, cu mai multa bucurie, cu mai mult respect fata de orice, cu mai multa detasare.
Acum 2 ani plecam in Olanda, un pic cu inima stransa, un pic trista pentru ca lasam acasa, in tara, multe. Si fara sa stiu ca un alt acasa imi va deveni un oras aflat foarte aproape de Marea Nordului.
Acum 2 ani am deschis usa catre un alt Eu, catre alte vise, catre alti oameni si alta cultura.
Deja de un an reintoarsa in tara, simt si acum cu mare acuratete, ca pe o fidela lentila fotografica, clipe carora, poate, nu le-am dat cand le-a fost ceasul prea multa atentie, simt mirosuri, simt adieri, simt culoarea, simt energia momentului si a locului...si mi se face dor...

Liniste

Imi fac o ceasca de ceai adus din Olanda, cu arome olandeze pentru mine. Ma asez in fata laptopului si ma gandesc cat de mult imi doresc un moment de liniste, ca acolo, departe, cand aveam timp sa ma gandesc la sufletul meu, la trairile mele, sa cobor in mine si sa deschid usi inchise, sau cel putin sa incerc sa trag cu ochiul pe gaura cheii la lucruri nevazute, nestiute de partea mea constienta.

Citesc mult in ultimul timp, in special pentru curs, e necesar ca sa inteleg cum omul poate sa fie si inger si demon, cu voie sau fara voie, si uneori as vrea sa scriu despre acele lucruri dar am nevoie de liniste, sa le rumeg, sa le absorb in mine.

Mi-e dor de linistea pe care o traiam departe, departe de zbuciumul acestui oras otravit de putere. Realitatea exista fie ca vrem sau nu, ce facem cu ea, cum o percem fiecare in parte, personalizata, tine de noi. Ce sa fac eu cu realitatea mea, cu prezentul meu, cand ceea ce-mi doresc e ceea ce am avut, liniste, liniste, liniste?

Ooo, stiu, avem nevoie de tot ceea ce Viata ne da pentru ca acestea toate sunt trepte ce ne duc in sus, spre ceea ce trebuie sa devenim in aceasta viata. Ma revolt si apoi ma temperez, cand realizez ca apa e mai inteleapta decat mine, ea se lasa sa se curga, isi face loc chiar si unde nu era matca inainte, iar urma ei ramane, incapatanata.

Ca sa pot sa traiesc un azi am nevoie de un ieri plin de liniste in care, cu capul dat pe spate, cu ochii larg deschisi, ma inecam in linistea ce domnea pe terasa casei din Bergen op Zoom, privind cerul pe inserat.

Ca sa pot sa traiesc un azi am nevoie de un maine in care sa pot visa in liniste, undeva, la o margine de camp ori padure, la o margine a zbuciumului acestui cotidian.

Ca sa pot sa traiesc un azi am nevoie sa invat ca nu pot schimba nimic din ceea ce nu-mi este dat sa schimb, sa accept inca o data si inca o data ca totul isi are un rost in lume, fie ca-mi place acest lucru sau nu.

Viata portocalie (4) - Prietenie

E fantastic cate legaturi se pot realiza intre oameni, e fantastic sa constati ca oamenii iti simt lipsa, ca regreta ca nu mai esti cu ei, ca altii iti duc dorul...fantastic si usor trist, pentru ei, pentru tine cand nu esti cu ei....

In ultima saptamana in BoZ, am simtit caldura unori oameni, am simtit firele nevazute dintre noi.
Luni, prieteni pe care-i cunoscusem in barul in care mergeam in Grote Markt, ne-au facut o petrecere de ramas bun, cu mici cadouri simbolice, o pereche de sabotei de lemn, specifici Olandei, pentru cea mica, o sticla de vin cu o eticheta pe care este poza lui Peperbus, din Grote Markt, din oras si o statueta si simbolul orasului, crabul, pentru I si pentru mine.
Am baut, am vorbit, am facut schimb de adrese, am fost melancolici, tristi...

Marti am petrecut cateva ore cu prietenii nostrii olandezi, W si B, si cu fetita lor care este cu 6 luni mai mare decat M. Fetele s-au jucat vesele, zgomotoase chiar, intelegandu-se in limba unica a prieteniei si a bucuriei de a fi, care nu tine cont de sunetele unei limbi, de gramatica si alfabet. La plecare, fetita prietenilor nostri, a zis ca vrea sa plece cu M, fetita mea, in Romania...

Miercuri am petrecut o seara la restaurant cu Eniko, prietena noastra draga, venita si ea de pe alte melaguri in tara lalelelor. Am mers acolo unde obisnuiam sa petrecem duminca, la restaurantul unui turc, "nenea cu orezul" pentru cea mica, pentru ca o servea cu asa ceva de cate ori veneam la ea, orezul fiind una din mancarurile ei preferate. Acolo, la turc, eram ca acasa, el si sotia lui o iubeau teribil pe micuta mea, si s-au intristat foarte tare cand au aflat ca a doua zi plecam, pentru mult timp, poate pentru totdeauna, din BoZ...
N-am apucat sa ne luam ramas bun si de la nepotul lui, un tanar simpatic, nascut si crescut in tara de adoptie, dar acesta mi-a scris de curand sa-mi spuna ca-i pare rau ca am plecat, ca ne va duce dorul, in special celei mici, si ca regreta ca nu a fost acolo sa ne spunem la revedere.

Ma gandesc de multe ori ca e minunat sa-ti faci prieteni, ca e minunat sa te simti iubit si am inteles ca cel mai usor este s-o faci daruindu-te altora, bucurandu-i cu prezenta ta, fiind tu, drept si iubitor.
Mi-e dor de pritenii mei din BoZ dar sigur am sa-i revad cat de curand, si o sa stam sa depanam amintiri la o cana de ceai, la un pahar de vin sau de bere.
Sunt o norocoasa, intr-un fel, pentru ca am doua "acasa" , unul in Romania, unul in Tara Lalelelor!

Creatie

Ultimul week end inainte de plecare, ne-am dus in Breda la Sylvia, prietena noastra, careia ii place sa creeze palarii.
Ne facuse o surpriza, mie si lui Eniko, ne luase niste sandale din panza strech, roz, cu 5 euro perechea, pe care sa le decoram.
Cand le-am vazut, nu mi-au spus absolut nimic, mie si asa nu-mi place rozul prea tare...nu-i pentru mine, poate pentru cea mica! Sylvia a zis ca ar fi interesant ca eu sa-i decorez lui Eniko sandalele iar Eniko mie, ca sa fie ca un dar facut una alteia. Apoi ne-a bagat in atelierul ei plin de minunatii pentru a cauta, fiecare in parte, ceea ce urma sa folosim pentru decorarea lor.
Si uite ce a iesit!
Sper sa va placa!
Cat despre palariile Sylviei, mai multe informatii gasiti pe site-ul http://www.mutz.nl/ . :)






Sandale decorate de mine pentru Eniko















Sandale decorate de Eniko pentru mine

Viata portocalie (3)

In curand, foarte curand, am sa plec, am sa las un an din viata, undeva, intr-o alta tara, o tara frumoasa, plina de verde si albastru , de apa si pamant fraged, bun de pus samanta in el.
In curand, foarte curand, am sa plec, am sa las amintiri, prieteni, ganduri, bucurii si tristeti, impliniri si lucruri ramase neterminate, experiente de toate felurile, undeva, intr-un loc care m-a dus catre mine, catre ceilalti, catre frumusete.
In curand, foarte curand, am sa plec, dar am sa las parti din mine, intr-o alta tara, am sa las fire nevazute ,peste munti si ape, care sa-mi trimita vesti, de departe, aidoma inimii care trimite iubire prin sangele ce curge prin vene catre cele mai indepartate parti ale trupului.
In curand , foarte curand, am sa spun cu lacrimi in ochi "la revedere!", dar cu sperante in suflet, visand la gradina mea secreta, de-acolo de unde voi fi de acum inainte, pentru o vreme.
In curand, foarte curand, am sa pornesc spre un alt inceput, ducand cu mine frumusetile pe care Viata mi le-a oferit cu generozitate aici, departe...
Multumesc!

Viata portocalie (1)

Cu fiecare zi care se apropie si mai mult de ziua Z ma apuca si mai tare nostalgia.
Ani de zile, lucrand intr-o gradinita internationala, m-am intrebat cum e sa fii expart, sa fii nevoit sa te muti precum tiganul cu cortul, sau indianul cu cortul, ca sa nu sune rasist, dintr-o tara in alta, sa fii nevoit sa te adaptezi rapid la un stil diferit de viata,la noi obiceiuri si la o limba noua, de cele mai multe ori.
Cred ca si dupa ce voi pleca de aici, voi continua sa vorbesc despre locuri si oameni, precum Mikka despre Peru.
Imi amintesc cand am parasit Romania, acum un an, eram un pic stresata, un pic curioasa, dar nu pot spune ca imi venea sa plang, ma aruncam in necunoscut cu capul inainte. Acum, cand trebuie sa ma rup inca o data de un loc, simt o tristete fara margini, ma simt mai acasa aici decat acolo unde am petrecut toti anii mei de pana in 2008.
Exista in lume locuri care pot sa atinga o coarda a sufletului pentru totdeauna si sa ramana vibrand asa mereu, toata viata, ori de cate ori ceva care are legatura cu acele locuri rasare in cale. Cred ca asa ma simt eu in raport cu tara aceasta, atat de minunat de verde, atat de plina de canale incat ti-ai putea imagina ca se poate face turul ei cu un mic vaporas, unde oamenii zambesc des. ( Sotul meu glumeste spunanad ca li se da paracetamol de catre medicii de familie pentru orice chestie si ca acest medicament ar avea nu stiu ce substanta care iti da o stare de liniste, de calm :-) )
Pentru mica mea comoara, aici a fost primul "acasa" constient, de fiecare data cand ne apropiam de zidurile casei striga tare "atata, atata!!!". Hei, wait a minute, inca mai striga asa, doar suntem INCA aici!!! :)
Calatoria familiei mele departe de tara, a fost si este un proces continuu de cunoastere si autocunoastere, de intrare in contact cu propriile noastre limite, cu lucruri pe care nu le stiam despre noi, bune si mai putin bune, cu fricile, cu increderea, cu speranta, cu rabdarea, cu linistea sufleteasca, cu disperarea, cu fericirea si cu multe altele.
Sunt multe lucruri de spus despre acest colt de lume unde este casa multor nationalitati, unde, desi exista foarte cunoscutul Tribunal de la Haga, nu poti sa spui ca nu exista deloc rasism, pentru ca diversitatea culturala care exista aici nu este intotdeauna usor de dus. Daca noi, romanii, avem tiganii despre care vorbim adesea cu lipsa de respect, desi nu toti ar trebui bagati in aceeasi oala, sincer, aici locul lor e luat de marocani si de turci. Am auzit o tanara olandeza spunand ca n-are nici un sens sa mergi sa-ti faci vacanta in Maroc deoarece sunt aici suficienti marocani, ca si cum o tara si oamenii ei ar trebui judecati dupa cei cativa, chiar si sute de-ar fi ,care au venit in cautarea unui Eldorado pe meleaguri straine. Nu ma mai mir ca noi, romanii, ca si popr, suntem bagati in aceeasi oala cu rromii sau cu acei cativa romani care fac fapte urate pe alte meleaguri.
Nu poti sa vorbesti despre un popor decat din perspectiva imediata, subiectiva, totul raportat la propriile conceptii si filtre. Chiar daca sunt o idealista din fire, nu pot sa nu observ si lucrurile mai ciudate,mai putin placute, dar, per ansamblu, ceea ce defineste aceasta tara si acest popor, din punctul meu de vedere, este in mare parte pozitiv. Imi place cum isi marcheaza evenimetele din vietile lor, cum isi pun la usi sau ferestre baloane, desene sau doar ghirlande cu felicitari atunci cand e ziua cuiva, cand se naste un copil sau ceva aparte se intampla. Imi place cum toti, de la cel mai mic la cel mai mare, stiu sa mearga pe bicicleta, cum se bucura de natura si cum o respecta. Oare cand o sa vad asta si in Romania?

Bilant

Acum un an,cam pe vremea asta, se hotara soarta familiei mele pentru urmatoarele luni, mai exact, hotaram locul in care urma sa traim, sa fiintam in urmatoarele luni. Si am decis, fara tristete, ca pe un lucru destul de firesc, sa ne stramutam departe , departe, in Tara Lalelelor, sa lasam trecut in urma si sa privim spre viitor cu sperante in suflet.

Acum a venit din nou timpul sa luam din nou o decizie, sa spunem "La revedere!" sau "Ma bucur ca sunt inca aici!" pentru inca ceva vreme. CE va fi exact, nu stiu. Exista o foarte mare probabilitate sa ne intoarcem in tara, in Romania, desi ne simtim aici mai acasa ca in orice alta parte pana acum.
Cand o intreb pe cea mica unde vrea sa stam imi zicea "Olanda", cand ii spun ca s-ar putea sa ne mutam la mamaia, in Romania, imi zice " nu, Olanda"... si eu as zice la fel daca s-ar putea. Dar nu-i nimic, vom vedea pe unde ne mai poarta Viata pasii, deja avem un vis care depinde intr-o oarecare masura si de noi si de nu va fi acum, va fi alta data, cu voia lui Dumnezeu.
Si chiar daca un cumnat de-al meu face glume pe seama mea spunandu-mi ca o sa-mi scada popularitatea blogului daca plec din Tara Lalelelor, se inseala, viata mea e acolo unde sunt si voi fi eu, si viata mea poate sa fie frumoasa oriunde, doar de mine depinde!

Ce as lua cu mine cand as pleca?

Ce as lua cu mine cand as pleca?
As lua toata frumusetea adunata in suflet, in ochi, in fiinta mea, mirosul canalelor si cerul infinit de frumos, fie soare, fie ploaie, vant sau doar nori negri de suparare, iarba de un verde de smarald, vapoarele pe firul apei, linistea de nepretuit, scarile inguste si geamurile largi, scaldate in lumina.
As lua marea si pescarusii, as lua randunelele care iau lectii de zbor in fiecare seara, florile de la ferestrele caselor, oamenii mergand pe biciclete, vacile pascand, cascavalul delicios si sunetul ceasului din turla biserici.
As lua bucuria zilelor de sarbatoare, calmul oamenilor, increderea in mai bine.
As lua cu mine ceea ce am devenit aici si ceea ce inca mai construiesc in mine, caramida peste caramida, nu pentru a ascunde fiinta mea de ochii celorlati, ci pentru a ma defini, desi sunt infinita parte din marele Infinit.
As lua toate prieteniile, toata caldura pe care am simtit-o de la altii, tot ceea ce am invatat de la ei si prin ei.
As lua sperante in lucru, sperante spulberate dar intelese, sperante ce vor veni.
As lua intelepciunea unei experiente dintr-o alta lume, diferita de ceea ce stiam candva si devenita acum parte din mine.
As lua bucuriile, tristetile, suferintele, incapatanarea de a trece peste greutati, speranta si increderea in rostul meu, oriunde ar fi el sa fie.
As avea atat de multe de luat incat nu stiu cum le-as putea cara! E o dulce povara pe care as prefera sa o traiesc inca ceva vreme, cu bune si rele, aici, acum, dar de va fi sa plec intr-o zi, cea mai mare bogatie a mea nu va fi materiala, ci tot ceea ce mi-a umplut si imi umple spiritul in lumea dintre ape!

Si mi se face dor cateodata

Si mi se face dor cateodata, de casa si de ceea ce stiu, de locul caruia ii apartin prin nastere, prin nume si prin definirea mea ca persoana.
Si mi se face dor cateodata de colbul de pe drumurile de tara, de cai tragand carute pline de fan, de oi manate la pascut de copii.
Si mi se face dor cateodata de muntii tacuti, umbriti de verdele brazilor, de pescarusi managaind cu zborul lor racoarea marii.
Si mi se face dor cateodata si-mi las apa sarata sa-si faca albie pe obraji-mi cand nu mai pot sa-i spun inimii sa inteleaga departarea de casa.

Du-ma acasa vis, arata-mi un drum,
Da-i inimii mele un aici si acum,
Spune-i s-astepte si sa-nvete-a iubi
Orice-ar putea in cale-a gasi.
Caci stie ea doar ca-ntr-o zi se va-ntoarce
La locul stiut de unde se trage.
Dar pana atunci totul fi-va un drum
Din care sa-nvete, mai tarziu si acum.
Rabdare, rabdare, aceasta ii cer,
Speranta, incredere si-un strop de mister,
Caci viata-i tesuta in umbra de vise
Nascute-n iubire si doruri nestinse.

Vacanta de primavara in Romania, ep 1

Am fost atat de preocupata de alte lucruri incat postarile mele pe blog s-au cam rarit simtitor in ultima vreme.
Unul dintre motive a fost vacanta de Paste.
Dupa incursiunea noastra in Amsterdam, in dimineata urmatoare, ne-am luat zborul catre tara natala. Ma pregateam sa zic catre casa, numai ca, de cand s-a vandut apartamentul bunicilor in care am stat atatia ani pana in toamna anului trecut, eu nu mai pot spune ca merg acasa in Bucuresti, pentru ca nu o am in plan fizic. E adevarat ca exista casa parinteasca in care sta mama, ca exista casele in care stau cele doua surori ale mele cu familiile lor, dar nu este acelasi lucru pentru mine ca atunci cand aveam ceva al meu, mai mult sau mai putin...al meu.
Zborul a fost ok, am ajuns cu bine la mama iar Maia i-a sarit in brate, cred ca ii fusese dor de ea.
n primele zile, chiar inainte de Paste, n-am reusit sa ma vad decat cu o prietena draga mie si cu un prieten, dar pe fuga, pentru ca mai toata lumea se pregatea pentru sarbatoarea de duminica.
Mi-am vazut surorile si nepotelele care, impreuna cu draga mea fetita ,imi amintesc de noi, cele trei surori, la trei varste diferite. Mie una imi place faptul ca fiecare dintre noi trei are cate-o fata!
Pastele l-am facut la mama, in Bucuresti, iar a doua zi, luni, am plecat in Constanta, la mamaia Laura si la mamaia Zoe si cei doi frati ai sotului meu.
Am stat acolo vreo 3-4 zile, am fost si-am revazut marea, din portul turistic si de pe promenada de la Cazinou. Maia era innebunita dupa ea, isi lipea nasucul de barele de protectie, fugea in stanga si-n dreapta, se uita la vapoare si la pescarusi.
Duminica urmatoare m-am intalnit cu o alta prietena, A., cu totul intamplator, la biserica, si am stat cu fetitele noastre in parc, sa se joace. Seara, pe la 6 pm, am plecat la nasi, in vizita.
Fetita nasilor, cu doi ani mai mare decat Maia, isi dorea sa se joace cu ea, in stilul ei, de copil de 4 ani, numai ca micuta mea e inca prea mica pentru jocul de cooperare asa ca biata B., fetita nasilor, a fost cam dezamagita.
Luni, sotul meu a zis ca urmeaza doua ile frumoase asa ca ar fi o idee buna sa plecam pana la munte, intr-o excursie de maxim 48 de ore.

Dragii mei dragi

Portul turistic

Vestita casa cu lei din orasul vechi lasata in paragina

Biserica catolica din orasul vechi

Catedrala ortodoxa din Constanta

Pe malul marii, la Cazinou

Cazinoul

Are mama o fetita cat un ghemotoc...

Casa copilariei

Casa copilariei sa fie oare casa de care te leaga cele mai multe amintiri sau cele mai puternice?

Am crescut in mai multe locuri, dar cel mai adanc in amintiri e casa in care stateau bunicii dinspre mama.

Era un apartament la bloc, cu trei camere, destul de spatios, intr-un cartier bucurestean linistit, cu spatiu mare de joaca in fata blocului.

Bunicii se mutasera acolo cand mama mea avea 15 ani si au locuit acolo pana au murit. Umblasera si ei din casa in casa pana sa-si gaseasca locul asta al lor unde se simteau linistiti si in siguranta, unde isi creasera o lume frumoasa, inconjurati de lucruri pe care le iubeau.

Primele mele amintiri sunt legate de aceasta casa, primele prietenii si chiar si primele iubiri.

Oriunde ma mutam cu parintii si cu cele 2 surori ale mele, casa bunicilor ramanea locul unde aveam cei mai buni prieteni si unde ma simteam in largul meu.

Duminicile le petreceam mai mereu la bunici, facea mamaia pui la capac cu mujdei de usturoi de ne lasa gura apa....Doamne, ce bun mai era!!Parca-i simt si acum gustul....

Uneori se apuca mamaia sa faca placinta cu cartofi ca-n Ardeal de pe unde era ea si care era o nebunie cu o cana de lapte alaturi....

In dormitorul mare care fusese al mamei pe vremea cand era inca la mama fata, eu si surorile mele ne jucam adeseori cu diverse cuburi si alte jocuri de construit, cu masinute pe strazi imaginare....

Bradul de Craciun se facea intotdeauna tot aici poate pentru ca era mai mult spatiu si tot aici exista in sifonierul bunicii o coada de vulpe impaiata cu care ma speria uneori unchiul meu ca sa nu mai fac tot felul de nebunii.

Afara, in fata blocului, puneam in scena cele mai frumoase spectacole, cu cantece si dansuri pentru tot cartierul...

Uneori ne scoteam cate un presulet, papusile, tigaile, canutele si ce mai aveam important pentru noi si ne faceam o gospodarie in toata regula cu celelalte doua bune prietene...ne improvizasem chiar un pat adevarat din niste arcuri de somiera gasite aruncate de cineva in spatele ghenei de gunoi!

Intr-o toamna am muncit ca disperatele sa ne facem un labirint printre frunzele cazute din copacii din parculet...

In noptile de vara ne jucam de-a v-ati ascunselea si ne intindeam in iarba deasa ferite de intuneri ca sa nu fim gasite...

......................................................................................................................................................................

Acum acea casa nu mai e...e a altcuiva...dar amintirile mi-au ramas in suflet si mereu or sa fie acolo , ca un refugiu la care sa ma intorc oridecateori mi se face dor de copilarie!

Am avut un prieten candva si nu mai stiu nimic de el...

Am avut un prieten care a fost langa mine exact atunci cand aveam nevoie de un suflet care sa ma inteleaga si sa ma accepte cu minusurile si plusurile mele, cu slabiciunile pe care doream sa nu le dezvalui tuturor dar pe care am avut curajul sa i le arat lui.

Am avut un prieten care mi-a fost alaturi si care s-a imbolnavit...radeam mult amandoi, vorbeam mult, ne si vazusem doar in poze si un pic pe internet pentru ca eram doar prieteni la distanta mare, fizic, dar aproape in suflete.

Am avut un prieten cu un suflet chinui de intrebarile vietii, supus greselii si iubirii si mai ales suferintei.

Aidoma pictorului Stefan Luchian, ajunsese sa picteze icoanele lui dragi cu pensula legata de mana pentru ca degetele lui erau mult prea bolnave ca sa-l mai asculte.

Am avut un prieten care nu-si dorea decat sa fie fericit, sa aiba o familie si sa-i ofere ceva fetitei lui.

Am avut un prieten , un suflet-pereche, acele suflete care raman doar pentru putin timp alaturi de noi pe drumul vietii.

Am avut un prieten candva si nu mai stiu nimic de el de atata timp si-mi este atat de dor!

Povesti

N-am mai citit de mult timp povesti, cred ca din copilarie. Imi amintesc si acum cat de mult ne bucuram, eu si surorile mele, de cartile pe care le primeam de la mama sau de la tata sau de la Mosu', numai sa fie! Si cu cata evlavie, as putea spune, ne cufundam in lumea lor!

Exista undeva in cartier un microbuz, o biblioteca ambulanta, pe 4 roti, care ajungea periodic, mai exact o data pe saptamana, pe o strada foarte aproape de casa noastra. Eram fascinata de vizitele acolo, as fi ramas cu orele sa rasfoiesc cartile acelea.

Mai tarziu, cand ne-am mutat ceva mai departe de acel lbloc, dar in acelasi cartier, si foarte aproape de casa bunicilor, am descoperit o alta biblioteca, la fel de plina cu minunate istorioare de tot felul. Si-acolo ne inchideam ca niste soricei in cautarea unei comori numai de noi stiuta.

Am ramas cu nostalgia aceasta, a povestilor si a cartilor de la biblioteca chiar si peste ani, si de fiecare data cand dau peste vreo carte din copilarie le spun surorilor mele: "Mai tii minte cand...?" si retraiesc cu inima acele clipe.