Poezie de vineri (12)... scrisa cu intarziere

Am căutat
de Nicolae Labis

Am căutat şi caut. Căutând

M-am pomenit greşind. Din când în când

M-am pomenit din vina mea flămând

Şi m-am însîngerat în spinii

De pe cărările spre zările luminii.

Dar dacă cineva gigantic va veni

Şi mi-ar rosti: Eu îţi dau viaţa toată

Neîncepută, nepătată,

Dar să mi-o dai apoi în seamă mie

S-o duc înspre visata zare purpurie

Pe drum neocolit, de netezime,

Pe drumul neştiut decît de mine...

Deci astfel de mi-ar spune

Eu aş simţi că tot ce-mi spune-i putred,

Cu hotărîre i-aş răspunde: - Nu cred!

De poţi schimba secara-n trandafir,

De-mi poţi schimba viaţa, nu mă mir:

Chiar de-ai schimba bătrânii în copii,

Drum drept şi neted tu nu poţi să ştii -

Şi chiar de-ai ştii, păşind în urma ta

Nimic n-aş mai simţi şi n-aş vedea.

Eu sînt aici, cu fraţii mei în jur,

Cu ei mărşăluiesc şi rîd şi-njur,

E-un soare faţa-n raze să ne scalde,

Păşind spre el străbatem ţinuturi tot mai calde

Iar de priveşti atent la cercetare

Şi nouă de pe frunte prind raze să ne zboare.

E drumul greu. Străbatem prăpăstii şi cascade

Şi suferim, dar ştim c-aşa se cade.

Ţinuturile-acestui veac lung, clocotitor

Vreau doar cu paşii mei să le măsor.