Vremurile s-au schimbat, timpul se masoara altfel, ne-am rupt de Sacru si nu mai intelegem ciclurile Vietii si alegerile pe care Soarta le face pentru noi sau prin noi.
Sambata si duminica viitoare am sa particip la un workshop despre psihoterapia traumei. M-a interesat de mult timp sa inteleg cum poate fi explicata o pierdere, cum poti ajuta un om sa inteleaga ca nu este intotdeauna vina lui pentru ceea ce se intampla, poate mai mult acum pentru ca am un copil extrem de atasat de mine si care nu cred ca ar putea trece usor peste a nu ma mai avea, a nu ma mai vedea, daca mi s-ar intampla ceva.
Cum sa explici in cuvinte simple ceea ce simte un adult, dar mai ales un copil, ce simte cand cineva foarte important pentru el il paraseste? Cum sa inteleaga propriul lui rost cand se simte pedepsit, abandonat, neiubit pentru ca a fost lasat in urma, singur?
Am auzit si vazut adulti care au pierdut pe cineva drag si care incearca sa treaca peste propria lor trauma, uneori mai usor, alteori deloc, dar un copil, cum ar putea sa inteleaga?
Sufletul omului este cel mai delicat lucru, are fragilitatea unui vas de cristal lasat pe marginea mesei, cu riscul de a se frange in mii de particule sau de a fi salvat daca cineva il ia de acolo. Daca maini neindemanatice il ating?
Vad copii trecand prin viata mea, mai mult sau mai putin direct, ca educatoare intrand in contact nu numai cu un sufletel mic, plapand, ci si, indirect, cu cele ale parintilor si altor rude sau oameni din vietile acelor copii, unele suflete adulte fiind ok, dar altele nu. Cum sa calauzesti un copil cand nu are niste baze sanatoase, vorbind la modul generic, in propria lui familie, unde sa-si poata crea un model din care sa-si traga seva, sa devina un adult frumos? Pangarirea sufletelor imi pare un pacat mai grav decat multe altele pentru ca ranile provocate lui se vindeca mai greu decat cele fizice.
Si pentru ca in noaptea asta vine Mos Nicolae iar azi e Sf Nicolae, ma rog sa faca minunea de a aduce in sufletul acestui neam Lumina, Pace, Iubire si Iertare si sansa de a ne pastra frumosi in interior si de a ne gasi drumul drept.
Doamne ajuta!
2 comentarii:
Asa sa fie!
Si fie ca adultii sa reinvete de la copii curajul de a intreba deschis, de a incerca acolo unde nu se vede inca ceva, de a zambi printre lacrimi... De a visa, mai ales de a visa. De a incerca. De a merge mai departe.
Fie-ti toti copiii binecuvantati, fie toti copiii binecuvantati!
Da, Mikka, sa incercam sa vedem luminta de la capatul tunelului chiar si cand e ... ceata!
Am sa-ti povestesc saptamana viitoare despre cursul despre trauma. Sper sa fie interesant...
Trimiteți un comentariu