Mintea omului e un mare creator, pune imagini, impresii, pareri de-o clipa, o vorba, orice gest intr-o forma pe care ea si-o doreste. Apoi o lasa sa dospeasca timp in care te indoiesti cum ca ceea ce spune ea ar fi si adevarat. E ca o visare a unor cai verzi pe pereti...vazuti cu obrajori trandafirii, sac!
Apoi, zbang, un gest, o vorba, o privire si-ti zici "nu, nu, mi s-a parut ca ma priveste astfel" iar bratele iti cad pe langa corp, iti iei un "la revedere" zambitor multumind pentru ajutorul, uff, prea rapid, fara a lasa timp pentru inca un cuvant de spus, despre orice, numai sa fie in linistea dintre noi inca o prelungire a vietii mele intr-a ta pentru ca nu stiu, mi-e teama sa gandesc, daca exista si invers, o dorinta de prelungire a vietii tale intr-a mea.
Aduna-te, treci mai departe, analizeaza: dar, de fapt, de ce m-am simtit atat de abandonata, pentru ca nu a facut nimic de fapt, nu-i asa ? Da, vai, trebuie sa ma trezesc, e doar iluzia realitatii mele, inima nu mi-a dat semnal cum ca ar fi si a celuilalt....
Am nevoie de celalalt....
Copilul din mine se simte singur....
Si neiubit......
Asa cum isi doreste el, COPILUL....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu