Simbioza

Ca o picatura de roua
cazuta din ceruri pe frunza frageda,
Ca un spin de pe tulpina
Unui trandafir frumos si mandru,
Ca o pata de verdeata
Intr-o padure umbrita de cetina,
Ca un zambet ratacit
Pe chipul obosit al mamei,
Ca un ocean
Care ascunde lacrimile miilor de corabieri rataciti peste zari,
Ca un munte
Care strange in imbratisarea lui piatra pretioasa si pe cea nepretioasa,
Ca o corola de floarea-soarelui
Care aduna in ea semintele viitorului,
Ca o parte dintr-un intreg,
Ca un intreg dintr-o parte,
Om si Univers,
laolalta, inauntru, inafara.

In mintea omului

De vreo luna de zile, m-am inscris la un curs de 4 ani de formare in psihoterapia si psihanaliza copilului si adolescentului.

Azi, pentru prima data in viata mea, am reusit sa vad niste pacienti de la psihiatrie, impreuna cu colegii mei si cu una dintre profesoare. Experienta a fost cu totul aparte, cu multe trairi, si bune si mai putin bune, care m-au facut pentru prima data sa ma intreb daca pot sa fac fata unor astfel de intalniri, cu oameni cu probleme.

Primul pacient, posibil bolnav psiho-somatic, cu un mod plat de a vedea propria lui viata, totul e ok, merge, dupa propria lui exprimare, dar fara putinta de a-si exprima trairile, ca un robotel, ca si cum usa care dadea spre Sine ar fi inchisa iar el nu ar fi in posesia cheii, cu o puternica scindare pe cele trei laturi, fizica, mentala si sufleteasca.

Al doilea caz, o femeie puternic despresiva, cu manifestari psihotice si ruperi la nivel afectiv, cu posibile probleme cognitive, definitive, care te obosea prin discursul ei foarte dezorganizat si care-ti starnea si mila spunandu-ti ca-si cere scuze pentru ceea ce zice.

E fascinant si dureros in acelasi timp cat de intinsa si de intortocheata poate sa fie mintea umana...uneori ma intreb daca exista vreo frontiera reala si cred ca nu.

Oare am sa fiu in stare sa merg in acest labirint, al fiintei, fara sa ma pierd pe mine, ba din contra, sa regasesc ceea ce, poate, am pierdut candva?

O zi frumoasa

Ce bine ca mai da Dumnezeu cate-o zi ca aceasta, cand simti ca dai din tine si ceilalti primesc, asimileaza, inghit cu toata fiinta lor ceea ce le oferi. O astfel de zi simt ca am avut azi cu copiii mei de la gradi, o zi in care am simtit ca ne unesc fire nevazute.
Azi am incercat, cu mic cu mare , sa-i includ in "punerea in scena" a unei povestiri pe care le-o citisem. I-am intrebat, le-am sugerat, am hotarat impreuna ce recuzita sa folosim si s-au distrat atat de bine incat au mai dorit s-o faca si a doua oara dar nu mai aveam timp.
E minunat cand vezi munca ta in ochii lor, in jocul lor, in fiinta lor, parca poti sa mai spui si tu ca nu e totul in zadar si ca merita sa faci ceea ce faci chiar si pentru 5-10 minute de frumusete cu ei.
Un gand bun pentru adevaratii educatori de suflete frumoase!